Europa: o putere normativa (I) dr. Cristian POPESCU-BOGDANESTI
La douazeci de ani de la inceputul extinderii Uniunii Europene spre fostul spatiu sovietic aprecierile analistilor economici si politici cu privire la succesul acestei actiuni de proportii istorice raman impartite. Se mentine perceptia potrivit careia spatiul european reprezinta simultan un gigant economic si un pitic politic. Pe de alta parte se face tot mai auzita si ascultata vocea celor care vad in Uniunea Europeana un imperiu sui generis. Este vorba despre un imperiu normativ care isi bazeaza forta pe piata sa interna bogata, atractiva si organizata. Mai departe, Europa dispune de o remarcabila putere in a-si impune normele interne si altor zone economice (si state) cu care interactioneaza. Ca exemplificare, europenii sunt initiatorii fondarii Organizatiei mondiale a comertului si a Protocolului de la Kyoto.
Puterea normativa a blocului european se intinde de la reglementarea concurentei pana la guvernanta mondiala. Aceasta preferinta pentru norma se explica prin insasi esenta proiectului european. Singura modalitate de a lega in mod durabil state care vor sa-si pastreze suveranitatea este aceea de a le face sa adere la un set de norme comune, cu atat mai constrangatoare cu cat sunt rezultatul unor negocieri intre partile interesate.
Transfer de autoritati
Datorita reglementarilor pe care intentioneaza (si, adesea, reuseste) sa le impuna si altor entitati economice regionale Uniunea Europeana este perceputa ca o forta normativa. Prin sistemul de reguli pe care il aplica in spatiul economic comunitar Uniunea se dovedeste un actor important si pe scena economica mondiala, transferand – in cadrul schimburilor economice de tot felul – autoritatea reglementarilor sale.
Dar care este motivul pentru care Europa actioneaza prin intermediul normelor pentru a-si spori influenta globala? Care sunt mecanismele prin care acest tip de influenta normativa se globalizeaza? Care sunt domeniile privilegiate din perspectiva expansiunii normative? Iata cateva intrebari carora le vom raspunde in continuare, prin sintetizarea unor idei cuprinse in studiul “Les formes inattandues de la puissance européenne” *).
Ce inteleg europenii prin norme
Conceptul de “norma”, din punctul de vedere al structurii institutionale pe care se intemeiaza Uniunea Europeana isi afla semnificatia intr-un proces liber consimtit, de armonizare a preferintelor partenerilor cu scopul de a materializa obiective comune. Structura normativa asigura nu numai premisele infaptuirii unor obiective comune, ci si elementele constrangatoare, pentru imprejurari in care interesul unei parti (al unei tari) nu concorda integral cu interesele celorlalti sau ale unei majoritati calificate.
Campul de reglementari cu caracter normativ la nivel mondial este infinit. Intr-o perspectiva globala se poate vorbi de o suita de acorduri care sustin temelia guvernantei mondiale; aceste acorduri includ drepturile omului, reglementarile privind mediul, norme in domeniul protectiei muncii, lupta impotriva criminalitatii, impotriva terorismului sau dreptul marii. Grupului de norme evocat anterior i se adauga norme contabile (cu vocatie internationala), reguli prudentiale active in sistemul bancar, standarde in domeniul protectiei concurentei. O alta distinctie importanta cu care opereaza specialistii este cea intre “normele hard” (prin similitudine cu limbajul informatic) si “normele soft”. Prima categorie genereaza texte cu forta normativa pe plan juridic in timp ce a doua categorie face trimitere, de cele mai multe ori, la reguli de jurisprudenta sau coduri de conduita.
Preferinta pentru reglementare
Atasamentul Europei occidentale pentru norme se regaseste in esenta insasi a proiectului european, incepand cu anul 1957. Conducatorii politici ai statelor europene occidentale si-au propus sa solutioneze intr-o alta maniera conflictele traditionale dintre state asumandu-si conceptul de suveranitate impartita, fara a aduce atingere suveranitatii nationale a statelor aderente. In atare conditii, singura modalitate de a uni in mod durabil destinul acestor entitati statale care au decis sa-si pastreze suveranitatea abdicand, totusi, de la anumite atribute nationale a constat in subscrierea voluntara la un set de norme a caror forta constrangatoare a crescut de-a lungul anilor.
Acest dispozitiv normativ se aplica, in primul rand “nucleului dur” al constructiei europene, cu alte cuvinte domeniilor in care competenta Uniunii Europene este exclusiva: piata interna comunitara, comertul si politica monetara
*) Studiu publicat in revista „Problèmes Économiques“ nr. 2.982 din 11 noiembrie 2009.
